”Șăgălnicia morții” (de Vasile VOICU)

Copii fiind, inocență sau reminiscență mioritică, nu realizam grozăvia morții, bucurându-ne chiar de implicațiile și oportunitățile evenimentului, sincopă a monotoniei trăirilor satului…

Aveam „liber” în curtea pățitului, orbecăind în căutarea nu știu căror chestii închipuite, ne mai alegeam c-un măr, o prună, un strugure-dacă mai erau și „americani”(!)-, ce mai, ca la noi acasă. Noaptea, la priveghi, aveam partea noastră din gogoșile pufoase, plăcintele ori grăunțele fierte și, tolerați în preajma ”oamenilor în toată firea”, suspendată fiind cumva regula „vezi-ți de treaba ta, nu sta în gura noastră!”, în timp ce supravegheam ca-n pâlpâirea lor în sfeșnicul de la capul mortului și, invariabil, în găleata cu mălai de la intrarea-n „salon”, feluritele lumânări să nu producă pagube, ne desfătam la auzul nelipsitelor bârfe, acele crude adevăruri, camuflate-n snoave și impersonal (-„Ce mai crai erai tu, Vasîli, șâ iatâ-ti!”;

– „Da, feticâ. Unde-or hi Leana și Măria? Acu’ nu-l mai catâ…”; – „Nu-ți fă păcat, Ioanâ, despre mort numai di ghini, fă!”; – „Di ghini, Mărioarâ, câ doar nu di rău vă hârjoneați di colțurili căminului, pâ la nunți!”; – „Haida-de, câ tari-l mai ocoleai șâ tu, p’în țarnâ…”)… Și tot așa, până către dimineață, c-ar fi fost de rău să lași, noaptea, mortul singur în odaie, nu s-ar fi făcut strigoi, să bântuie ulițile satului…

Apoi, in seara dinaintea îngropăciunii, eram acceptați și-n preajma babelor, pe lângă chirostiile din curte, la pregătitul țărânei, de mai aduceam câte-o găleată cu apă sau vreun snop de ogrinji, mai băgam în foc și, mai ales, „supervizam” punerea celei de „a treia parti di urez” în zeama-n care fierseseră, la foc domol, „sâ nu să rupâ”, câteva orătănii întregi, între care musai o rață, ce fuseseră scoase și puse la răcit pe masă, urmând a fi „bucățiliti cu foarfica di ii, s-arăti ghini”, neapărat de către un bărbat, că, deh, foarfica aia nu-i pentru muieri, și „două strachini vărfuiti di ceapâ tocatâ”, călită-n prealabil, „sâ iasâ un pilaf adivărat”, pă gustul răposatului ș-al popii, că, în general, la vii nu prea avea cătare…

Din gâlceava-tocmeală a suratelor asupra „rețetarului”, fierbeau, la foc mai mult mocnit, micuțe cam cât degetele noastre unsuroase, aliniate rânduri-rânduri în ceaunul de tuci, „di trei sau cinci găleți”, cele mai bune sarmale pe care le-am mâncat vreodată, de drăcuiam de fiecare data, în gând, cumpătarea exagerată a generozității („s-ajungă mâini și mai primiți!”, noi știind cu siguranță că n-o sa mai ajungem la ele…), ce le făcea să ne dea doar câte una-două, mai mult spre desfătarea sufletului lor la auzul laudei noastre sincere…

Și, când se deschideau cuptoarele de cărămidă, care încă mai existau în vremurile alea prin curțile noastre, pentru coptul pâinii, plăcintelor și cozonacilor pentru sărbători, se umplea aerul de arome, de se zbătea câinele-n lanț, de mai-mai să tragă leasa de porumb după el, iar pisicile regretau amarnic momentul înșelăciunii de care avuseră parte atunci când se lăsaseră prinse și „surghiunite” sub vreun ciubăr sau lighean, ca nu cumva să treacă pe sub masa răposatului… De „mizeluri” și măsline, pe care le vedeam atât de rar (!), n-aveam parte nici atunci, ele făcându-și apariția, împreună cu telemeaua aia sărată și, uneori, rău mirositoare, abia a doua zi, la masa propriu-zisă, așa că ne mulțumeam să mai „prindem” vreun măr, vreo bomboană sau napolitană, rămasă de la gătitul „pomului”, dac-aduceam craca de prun potrivită, neîncăpătoare pentru toate cele pregătite…

Ziua înmormântării, cu încărcătura-i emoțională, trebuia doar să nu-ți aducă ghinionul ca apropiații dispărutului, triști, îndurerați și preocupați de „împărțeala de pe urmă”, să-ți dea spre „plimbarea” dinaintea cortegiului vreun steag, coroană sau sfeșnic de lumânări, situație-n care te-ai fi ales doar cu un prosop legat pe mână, util în casă dar neinteresant pentru tine, întrucât te-ar fi scos din competiția adunării banilor aruncați la răspântii și te-ar fi obligat la încercarea de-ați recupera pierderea aliniindu-te de două-trei ori la „primirea pomineții” – acel bănuț legat în batistă dat copiilor la ieșirea mortului din biserică, alături de covrigul ăla, mereu uscat, ce părea rămas de la înmormântarea anterioară(!) și lumânarea aprinsă – ceea ce nu era chiar la îndemână, vigilența băbuței ce făcea-mpărțeala lăsându-se înșelată rar, doar atunci când avea surplus în coș…

Odată venită seara, de obicei a treia de la aflarea veștii decesului, nu-ți mai rămânea decât să verifici de câteva ori pe zi, alte trei zile-n rând, după obicei, altfel nu-i puteai băga în casă, existența banilor căpătați la eveniment sub piatra aia mare de la colțul gardului, tainica-ți ascunzătoare cunoscută de toți ai casei, prelungindu-ți astfel bucuria de ai avea, bucurie rară pentru noi în vremurile alea… (Vasile Voicu)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



STIRI LIVE