Pregătirea mamei creștine în vederea educării şi creşterii copilului (preot Gheorghiță Olar)

Între legăturile omeneşti, legământul căsătoriei este sfinţit de Sfânta Biserică prin Taina Nunţii.
Pentru continuarea neamului omenesc este necesară naşterea şi creşterea de fii. Pentru aceasta se întemeiază familia, acea unitate sacră, în care este cu putinţă să se crească, să se dezvolte şi să se formeze adevăraţii oameni. Într-adevăr, omul este fiul femeii, dar numai al acelei femei care a întemeiat un adevărat cămin.

Pregătirea femeii în vederea creşterii şi educării copiilor ei este în acelaşi timp pregătirea ei pentru căsătorie. Familia nu este numai celula societăţii, ci având în centru pe mamă, ca fiinţă ce se consacră puterii creatoare, este matricea neamului omenesc însuşi, laboratorul sacru în care se pregăteşte, se formează şi se întreţine, în fiecare ceas, însuşi neamul căruia îi dă naştere. Funcţia educativă a mamei rezultă din rolul ei sfânt de a întreţine aprins focul sacru pe vatra familiei.

Nu numai în vederea naşterii, ci mai ales în vederea căsătoriei, femeia trebuie să fie pregătită. Omul nu este numai trup. Astfel, instinctul sexual, spre deosebire de cel al animalelor, la om este legat de o fiinţă raţională şi deci este îmbrăcat cu un caracter moral şi este supus legii minţii şi voinţei. Menirea mamei nu este numai naşterea unui organism oarecare, ci a unui trup pe care Dumnezeu Creatorul îl va însufleţi cu un element spiritual – sufletul. Din acest motiv legătura soţilor este pătrunsă de spiritualitate, dând iubirii acea forţă misterioasă ce ne face să ne gândim la însăşi taina care se săvârşeşte la venirea unei vieţi în lume.

Înţelegând căsătoria ca un răspuns la chemarea lui Dumnezeu pentru a se dărui altei persoane, ca împreună cu aceasta să dorească, să iubească şi chiar să moară pentru rodul iubirii lor; putem să ne dăm seama cum creştinismul ridică pe o treaptă mai înaltă căsătoria, de la iubire la taină, căci taina nu este altceva decât o consfinţire a iubirii. Numai iubirea şi taina conferă o adevărată pregătire pentru rosturile mari şi sfinte ale mamei.

Cea dintâi şi cea mai necesară pregătire, în vederea dobândirii acelor calităţi care fac din femeie o mamă, este ducerea unei vieţi curate, a unei vieţi caste. Castitatea este virtutea din care se poate naşte o adevărată iubire. Fără pregătirea în această virtute, educaţia fetelor, viitoare mame, în care trebuie să se dezvolte simţul datoriei de a naşte, creşte şi educa copii în sânul familiei, rămâne o simplă abstracţie. „Castitatea este aceea care acumulează energiile tinereţii din care se nasc apoi, sănătoşi şi frumoşi îngeraşii pământului.”

Posibilitatea de a educa, forţa cu care o mamă poate să pătrundă în sufletul copilului ei, distrugând vicii şi îndreptând tendinţe rele, trebuie căutată în îndepărtata castitate a mamei în perioada pregătitoare pentru a deveni mamă, în conştiinţa femeii că o viaţă curată în duh şi în adevăr asigură reuşita unei educaţii desăvârşite. În acest sens putem înţelege că „educaţia nu se face atât prin dăscăleala vorbelor, cât prin covârşitoarea lucrare a pildelor.” Dacă sufletul nu este ferit, apărat şi ocupat cu imagini şi gânduri curate, evlavioase, ceea ce este josnic în el va putea să se dezvolte, să crească şi să întunece copilului limpezimea sufletului. Castitatea este nu numai girul demnităţii umane, ci ea dă farmec tinereţii şi vieţii conjugale, pregătind-o pentru treapta pe care urmează să urce: maternitatea. În acest sens, castitatea sau pregătirea vieţii feciorelnice, nu este ceva negativ, o oprelişte, o renunţare, ci este ceva pozitiv, prin definiţie fiind iubire, înălţare.

Diadema curăţiei, ce trebuie să strălucească pe capul viitoarei mame îşi va răsfrânge razele de lumină în destinul vieţii conjugale şi în istoria de dezvoltare a popoarelor.

În această zestre, pe care femeia trebuie să o aducă în căminul ei, se găseşte ascunsă taina sănătăţii şi a viitorului viguros al unui neam. Fiii de mâine ai poporului sunt copiii de astăzi de la sânul mamei, care se hrănesc din dragostea, înţelepciunea şi căldura cu care îi înconjoară mama în educaţia pe care le-o dă.

Priceperea de care trebuie să dea dovadă mama în educaţie, îmbinată cu dragostea, cu simţul moralităţii, cu simţul religios, fac din mamă o bună educatoare, o adevărată mamă creştină, o vrednică apostoliţă. Iar păstrarea unui climat de aleasă viaţă duhovnicească, în care femeia îşi poate împlini menirea ei de mamă, în chip ideal, fac din cămin un adevărat leagăn al creştinismului, în care mama îşi poate desfăşura cu succes activitatea sa apostolică, „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5,16), sunt cuvinte care, pe planul educativ se adresează în aceeaşi măsură mamei. Căci, mama este aceea care dă lumină, învăţând cuvântul pe copil; ea îi prezintă rostul religiei, ea face din fiii ei buni creştini, care mai târziu să ducă şi ei cuvântul lui Dumnezeu în lume, prin viaţa lor creştinească, fiind exemple pentru alţii. De aceea rolul educativ al mamei este imens.

Se cunosc atâtea cazuri în care mamele nenorocite de căile pierzaniei, pe care apucă copiii lor, nu mai ştiu ce să facă, cum să îi ajute, cum să îi aducă pe calea cea buna. Nici un mijloc omenesc nu este eficace, nimeni şi nimic în lume nu poate să îl conducă pe copil departe de răul pe care îl face. Singură, ruga fierbinte a mamei, din orele în care, cu genunchii plecaţi, şi cu fruntea smerită invocă ajutorul lui Dumnezeu, poate să aducă un folos.

Minunea se întâmplă şi rătăcitul revine pe calea cea bună, pe care numai strigătul mamei, ajuns la cereasca îndurare a Celui de Sus, l-a putut readuce pe calea cea bună. Aşa este cazul Monicăi, mama Fericitului Augustin, care în ciuda greutăţilor pe care le întâmpina în familia sa – soţul fiind păgân – îşi creste copilul în legea creştinească, dar acesta, ajungând la maturitate, coboară şi se afundă din ce în ce mai mult, în nimicnicia vieţii, rătăceşte pe cărările cele mai întunecate ale vieţii, fără a lăsa nădejdea vreunei reveniri.

Dacă Fericitul Augustin, cel mai însemnat dintre părinţii apuseni de mai târziu, reuşeşte să se smulgă din rătăcirile în care păcatele tinereţii îl aruncaseră, aceasta se datorează în primul rând strădaniei Monicăi, de a-i fi imprimat în suflet, din fragedă copilărie, credinţa în Dumnezeu, şi rugăciunilor pe care, în disperarea pe care o avea, văzându-şi copilul pierdut, le înălţa către Dumnezeu. Astfel, în cele mai grele momente, de cumpănă, mama poate interveni, şi cu ajutorul harului divin, poate schimba radical poziţia copiilor ei, îi poate reda pentru totdeauna vieţii religios-morale.

„Iubirea mamei către copilul ei, şi iubirea copilului faţă de mamă, ridică sufletul la iubirea lui Dumnezeu şi a voii Lui, aceasta fiind piatra triunghiulară a educaţiei, care duce la realizarea caracterului creştin.”
Iubirea este puterea din care răsare spiritul de jertfă, de sacrificiu şi ajutorul dezinteresat al mamei pentru copiii ei. Fără iubire, fără acest sentiment care înnobilează sufletul uman, care poate pătrunde în sufletul celuilalt, distrugând pornirile rele, şi încălzind pe cele bune, educaţia religios morală, nu se poate face. Iubirea cere dăruire de sine, renunţare la bucuriile personale, pentru a le putea face altuia, înfrângerea egoismului. Ori, educaţie fără jertfă, fără renunţare la sine, fără dăruire totală celui către care îţi îndrepţi grija, nu se poate face. De aceea educaţia şi dragostea merg împreună.

Dar iubirea, trebuie să fie bine direcţionată, bine dozată, pentru că altfel, poate atrage consecinţe proaste în educaţie. Când iubirii, în procesul de educaţie, îi lipseşte simţul de răspundere, iubirea devine perfecţionism; când amestecă spiritul de răspundere cu orgoliul, ambiţii proprii şi tendinţe de etalare, iubirea devine narcisism.

Din prea multă iubire, îndreptată de obicei, faţă de singurul copil care este privit ca „unic” copil în lume, ca un copil „minune” se dezvoltă un om egoist, mândru, superficial, un om care va fi departe de calităţile cu care trebuie să fie înzestrat un om adevărat şi mai ales un bun creştin.

De aici reiese folosul ca mama să aibă mai mulţi copii, ca femeia să se supună voii Domnului, să nu falsifice natura cu care a fost înzestrată, şi nici să-şi bată joc de darurile cu care a fost înzestrată. Să nu uite o clipă, cea mai frumoasă şi divină menire pe care o are: aceea de a da viaţă, de a fi mamă.

(Preot Olar Gheorghiță, Parohia “Buna Vestire” – Adjud)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



STIRI LIVE