Pr. Gheorghe Miron: ”Demnitatea pastorală și importanța misiunii preoțești”

Demnitatea, vrednicia și însemnătatea misiunii preoțești reies din originea și instituirea ei, din esența și scopul ei de a-i conduce pe credincioși pe calea mântuirii.

De origine divină prin instituirea ei, de esență supranaturală prin harul divin care stă la originea ei, cerească prin scopul ei final, care este mântuirea sufletelor, preoția nu constituie o simplă funcțiune, o carieră ca toate celelalte ocupații sau îndeletniciri lumești. „Preoția nu este despotism, ci mai degrabă robie faţă de cei din jurul tău. Preoţia nu este vrednicia unei aroganţe de funcţionar, ci slujirea unei administraţii evlavioase”. Preoția este o misiune, un apostolat, o slujire: a lui Dumnezeu și a oamenilor sau slujirea lui Dumnezeu prin slujirea oamenilor. Prin aceasta, preoția se situează deasupra oricărei profesiuni, întrece în valoare, în demnitate și în însemnătate toate titlurile de noblețe, toate rangurile și dregătoriile omenești, pentru că menirea ei este aceea de a făuri personalități creștine, pentru a putea câștiga mântuirea.
Prin natura ei, are și ceva comun cu misiunea didactică de pedagog, cu cariera de medic și cu cea de judecător sau magistrat, când e pus să execute un act de justiție imparțială, însă, prin obiectul și scopul ei, ea întrece toate funcțiile.

Preotul este un organ indispensabil în viața religios-morală a credincioșilor, fiind mijlocitor investit cu puteri supranaturale pentru a face legătura oamenilor cu Dumnezeu, a cerului cu pământul. Preotul este vestitor al voii lui Dumnezeu în lume și transmițător al harului divin. Preotul întrece pe toți ceilalți factori sociali, prin vrednicia și noblețea misiunii sale, pentru că misiunea preoțească se deosebește de toate celelalte îndeletniciri prin superioritatea obiectului și scopului ei. Preotul are în grija sa nu numai copii sau tineri, așa cum are profesorul sau pedagogul, ci oameni de toate vârstele, din toate stările sociale și de diferite grade de cultură.

Preotul are și rolul de vindecător al sufletelor. El nu este chemat să trateze și să tămăduiască bolile trupului muritor, ci pe acelea ale sufletului (nemuritor), care este mult mai de preț decât trupul. El nu este numai judecătorul turmei sale duhovnicești, ci și capul, conducătorul, sfătuitorul, povățuitorul, mângâietorul, ocrotitorul, păstorul și părintele ei. Deci, este mai important decât un magistrat sau conducător care este pus în serviciul justiției sociale. Oricât de mare ar fi înțelepciunea, puterea sau importanţa dregătoriilor pământești, oricât de înaltă ar fi treapta socială pe care stau alții și indiferent de funcția pe care o dețin ei în societate, nu se pot compara cu preotul, oricât ar fi el de umil, pentru că preotul este capul turmei lui Hristos, mijlocitor între Dumnezeu și om și deținător al harului divin. El poate să liturghisească cu îngerii, să sfințească viața oamenilor, să lege și să dezlege păcatele lor și să le deschidă porțile împărăției cerurilor. Sfântul Ioan Gură de Aur se minunează de misterul sacerdoțiului preoțesc. „Dacă ai putea să te gândești ce lucru mare este, ca om fiind și îmbrăcat încă în trup și sânge, să te poți apropia de fericita și nemuritoarea fire a Dumnezeirii, atunci ai putea înțelege bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoți harul Sfântului Duh”.

Demnitatea și înălțimea misiunii preoțești devin și mai evidente dacă avem în vedere prețul și valoarea sufletului omenesc. Preotul, în calitatea sa de păstor spiritual, este direct răspunzător de sufletele oamenilor. Nimic în lumea aceasta nu egalează prețul și valoarea sufletului uman, după cum spune Mântuitorul: „Ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei XVI, 2, 6). Jugul preoției și pastorația în sine înseamnă purtarea de grijă pentru sufletele oamenilor, deci pentru tot ce este mai de preț, pentru ceea ce este etern, pentru ceea ce este valoros în ființa omenească. Noi, preoţii, spunea cândva un dascăl de teologie, „suntem chemaţi să lucrăm sufletul omenesc, pe el trebuie să-l însămânţăm cu grăuntele de muştar al Evangheliei, pe el să-l euharistizăm şi să-l renaştem, dar trebuie să-l creăm şi în ordinea vieţii sociale, ca mediu prielnic, noii orientări spirituale, pe care noi o dăm acestui suflet omenesc, prin Biserică şi prin Sfânta Evanghelie”. Cu cât sufletul este mai presus de trup, cu atât preoția este mai presus de orice îndeletnicire omenească, pentru că acestea se ocupă exclusiv de trupul omului și de trebuințele lui materiale, pământești și trecătoare. Conducerea sufletului pe calea desăvârșirii morale, a virtuților creștine și a apropierii de Dumnezeu este obiectul preocupărilor preotului și țelul sublim al misiunii sale. „Preoția, spune Sfântul Grigorie de Nazianz, se ocupă cu sufletul care-i din Dumnezeu și dumnezeiesc, care-i părtaș nobleții celei de sus și tinde spre noblețea aceea, deși-i unit cu cel inferior lui, cu trupul”.

Nimeni în viața socială nu are o influență binefăcătoare mai mare ca preotul. El este cel care mlădiază și înnoiește sufletul omului, iar pentru aceasta trebuie să găsească soluții viabile pentru toate dificultățile și slăbiciunile oamenilor, pentru a-i izbăvi din prăpastia pierzării şi a le împodobi chipul dumnezeiesc din ei până la asemănarea cu Ziditorul. „Omul creat după chipul lui Dumnezeu este astfel plăsmuit, încât fiind o fiinţă inteligibilă şi de sine stătătoare, să Îl închipuie pe Dumnezeu pe pământ, să facă voia Lui care este scrisă în inimă şi să-şi facă această lege voie proprie”.

În ce privește latura sacramentală, pe de o parte, preotul aduce lui Dumnezeu prinosul de laudă și de închinăciune din partea Bisericii, iar pe de altă parte, transmite harul divin, menținând legătura vie dintre om și Dumnezeu. În acest sens, preotul se situează deasupra oamenilor și a îngerilor. Subliniind rolul și importanța slujirii sacerdotale, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „preoția se săvârșește pe pământ, dar are rânduiala celor cerești. Și pe foarte bună dreptate, căci slujirea aceasta n-a rânduit-o un om sau un înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci Însuși Mântuitorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoții, încă de pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeași slujbă, pe care o aduc îngerii în ceruri”. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preoția este mai presus de orice dregătorie lumească, chiar și decât a conducătorilor de popoare. După el, un rege sau un împărat prețuiește mai puțin înaintea lui Dumnezeu decât ultimul dintre preoți, pentru că împărații și regii răspund în fața istoriei omenirii pentru binele sau răul făcut, pentru că faptele lor s-au răsfrânt numai asupra destinului pământesc, pe când preotul are în mâna sa destinul pentru veșnicie al păstoriților săi, fericirea sau osânda lor în viața de aici și de dincolo. El spune astfel, referindu-se la sarcina grea a preoției: „Oameni, care trăiesc pe pământ și locuiesc pe el, preoții au primit îngăduința să administreze cele cerești și au o putere, pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor nici arhanghelilor. Au și stăpânitorii lumii puterea de a lega, dar leagă numai trupurile.

Puterea de a lega a preoților, însă, leagă sufletele și străbate cerurile; Dumnezeu întărește sus în ceruri cele făcute de preoți jos pe pământ; Stăpânul întărește hotărârile cele făcute de robi. Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoților decât toată puterea cerească?”.

Sfântul Grigorie Teologul îl vede pe preot stând alături de îngeri, aducând jertfe la altarul de sus, înnoind făptura și restabilind chipul lui Dumnezeu din om. „Cine este – spune el – cel ce crede că poate plăsmui, într-o singură zi, ca pe o statuie de lut, pe preot, pe apărătorul adevărului, pe cel ce va sta împreună cu îngerii, pe cel ce va slăvi pe Dumnezeu împreună cu arhanghelii, pe cel ce va înălța jertfele la jertfelnicul cel de sus, pe cel ce va fi preot împreună cu Hristos, pe cel ce va plăsmui pe om din nou, pe cel ce va restaura în om chipul lui Dumnezeu, pe cel ce va lucra pentru lumea cea de sus – și ca să spun ceea ce-i mai mare – pe cel care va fi Dumnezeu și va face pe oameni Dumnezei?”.

Și la Sfântul Efrem Sirul găsim cuvinte de admirație despre preoție, privită mai ales în latura ei sacramentală. Iată cât de elogios exclamă el: „O, minune preaslăvită! O, putere negrăită! O, înfricoșătoare taină a preoției! Spirituală și sfântă, cinstită și fără de prihană, pe care Hristos, când a venit, a dăruit-o celor vrednici. Cad și mă rog cu lacrimi și suspine, ca să mă oglindesc în această comoară a preoției. Că este comoară pentru cei ce o păzesc cu vrednicie și cuvioșie; este pavăză strălucitoare și neasemuită; este turn neclinit, zid nedărâmat; este temelie tare, care de pe pământ se înalță până la bolta cerească”. Preoția întrece orice știință. La ea se referea Sfântul Apostol Pavel când a scris romanilor: „O, adâncul bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecățile Lui și cât sunt de nepătrunse căile Lui!” (Romani XI, 33). Un scriitor bizantin din secolul al XIV-lea numește preoția putere creatoare a lui Dumnezeu și știință dumnezeiască, având puterea să-l facă pe om Dumnezeu după har.

Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că, prin hirotonie, i se dă preotului „stăpânia și puterea Făcătorului… Printr-însa toate Tainele se lucrează și nici un lucru nu se sfințește fără de preoție”. Puterea preoției este covârșitoare, pentru că harul cu care este investit preotul îl îndreptățește să săvârșească lucruri dumnezeiești. Prin el „se lucrează cele Sfinte ca printr-un organ”, pentru că preotul este „adevărata slugă a lui Dumnezeu și slujitor mântuirii oamenilor, înger al lui Dumnezeu și dătătorul de sfințenie, plin de har și de Dumnezeiască Lumină”. Cu adevărat, mare este taina și vrednicia preoției, pentru că numai preoții au puterea de a săvârși Sfânta Liturghie și de a împărtăși credincioșilor Trupul și Sângele lui Hristos.

Preotul este un slujitor al lui Dumnezeu, dar adevăratul săvârșitor al celor sfinte este Hristos Dumnezeu. El este organul sau instrumentul prin care lucrează Hristos, fiindcă preotul lucrează în numele și cu puterea lui Hristos. „Când preotul săvârșește Sfânta Liturghie, cinstește pe Dumnezeu, veselește pe îngeri, dă pildă bună credincioșilor, ajută pe cei vii, procură odihnă celor morți și se face el însuși părtaș de toate bunurile”.

Credincioșii sunt obişnuiţi să-l vadă pe preot mai înainte de toate slujitor și organ sfințitor al vieții lor. Oricărui trimis i se dă cinstea deosebită din partea celui care este trimis. Pentru că este trimisul lui Dumnezeu, asupra preotului se reflectă cel puțin o parte din măreția lui Dumnezeu. „Cine vă primește pe voi pe Mine Mă primește, și cine Mă primește pe Mine primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Matei X, 40).

De altfel, nu numai în creștinism, ci și în celelalte religii a fost omagiată preoția, iar sacerdoții au fost prețuiți ca inițiați în tainele cerului (la babilonieni) sau ca îmblânzitorii zeilor (la romani). La evrei sau la indieni, preoții formau anumite caste, iar împărații romani, pentru a-și mări prestigiul și autoritatea politică în imperiu, și-au asumat responsabilitatea preoției, atribuindu-și numele de pontifex maximus. În creștinism, religia supremei revelații, preoția este o prelungire și o continuare a preoției lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune că preoții „care își țin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul și cu învățătura” (I Timotei V, 17).

Preoția este elogiată și în epistolele Sfântului Ignatie și mai ales în Constituțiile Apostolice. În aceste scrieri, preoții și episcopii sunt văzuți ca ținând locul lui Hristos între oameni și mijlocind pentru ei înaintea lui Dumnezeu. Sfântul Ignatie îi îndeamnă pe creștini să rămână „în unire cu Dumnezeu, având întâistătător pe episcop, care este în locul lui Dumnezeu, pe preoți care sunt în locul soborului Apostolilor și pe diaconi, cărora li s-a încredințat slujirea lui Iisus Hristos”. Pentru întărirea unității Bisericii, el îndeamnă pe creștini la supunere desăvârșită față de ierarhie. „Urmați cu toții pe episcop – spune el – după cum Iisus Hristos urmează pe Tatăl, iar pe preoți ca pe Apostoli; pe diaconi respectați-i ca pe porunca lui Dumnezeu”. Aceeaşi poruncă a ascultării este trasată și în cealaltă operă patristică: „Credinciosul să-l cinstească pe păstorul cel bun, să-l iubească, să se teamă de el, ca de Domnul, ca de capul familiei, ca de preotul lui Dumnezeu și povățuitorul fricii de Dumnezeu; căci cine-l ascultă pe el, pe Hristos ascultă”. Episcopul este socotit reprezentantul lui Dumnezeu, care stăpânește peste toți și peste toate, iar preoții sunt reprezentanții Apostolilor: „Episcopul trebuie să stea în fruntea voastră, împodobit oarecum cu demnitate dumnezeiască, prin care stăpânește clerul și domnește peste întreg poporul… Pe preoți socotiți-i drept locțiitori ai noștri (Apostolilor); ei sunt învățătorii științei lui Dumnezeu”, mărturisesc Apostolii în deciziile şi instrucţiunile lor. Aceasta nu înseamnă că episcopului îi este îngăduit să se comporte ca un autocrat. „Episcopul nu trebuie considerat ca un senior feudal sau ca un reprezentant parlamentar. Episcopul primar nu era nici un dictator, nici un monarhic constituţional şi nici preşedinte al unui consiliu de administrație”.

Chiar păgânii persecutori au fost încântaţi de însemnătatea şi frumuseţea cultului creștin, iar împărații creștini au sprijinit Biserica, acordând privilegii clericilor și scutindu-i de taxe și impozite (ex: Constantin cel Mare și Teodosie I). Prin drepturile, onorurile și datoriile pe care le-a impus, precum și severitatea sau clemența cu care a tratat scăderile sau vredniciile ei, conducerea civilă a cinstit dregătoria preoțească. Iată de ce un bun preot este cinstit și iubit de popor.

Poporul este obișnuit să sărute mâna nașului, părinților, bunicilor și unchilor, dar mai ales a preotului, pentru că preotul, cu dreapta sa, sfințește pe oameni în cele mai însemnate momente ale vieții. „Preoții sunt aceia cărora li s-a încredințat zămislirea noastră cea duhovnicească; ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin botez. Prin preoți ne îmbrăcăm în Hristos; prin preoți suntem îngropați împreună cu Fiul lui Dumnezeu; prin preoți ajungem mădularele fericitului cap al lui Hristos. Prin urmare, e drept ca preoții să fie pentru noi nu numai mai înfricoșători decât marii demnitari și decât împărații, dar mai cinstiți și mai iubiți decât părinții. Părinții ne-au născut prin sânge și din voința trupului; preoții însă ne sunt pricinuitorii nașterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite nașteri din nou, ai libertății celei adevărate și ai înfierii după har”, așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Ca duhovnic, preotul este chemat să ierte păcatele și să vindece rănile sufletești ale oamenilor. Preotul are puterea de a potoli mânia lui Dumnezeu. Așadar, nu este vrednicie mai mare ca preoția.

Dacă în religiile păgâne, preotul are un rol esențial și decisiv, cu atât mai mult religia noastră creștină nu poate fi concepută fără preot. El este cel care conduce corabia Bisericii la limanul mântuirii, pentru că preoția este arta vindecării sufletelor. Ea „urmărește să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu; să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu, dacă nu l-a pierdut; dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea, ca să și-l păstreze; iar dacă și l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoția urmărește să facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor”.

Pr. Gheorghe Miron
Parohia Homocea II

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



RECLAMA TA AICI!

Cere o ofertă de publicitate trimițând o solicitare la adresa de e-mail vranceamedia@gmail.com.