Iconostasul lăuntricului meu (de Vasile VOICU)

Rezultantă a frământărilor permanente dintre laica rânduială și cea naturală, călătoria umană își caută, modelează și definește haotic, neobosit și, într-un final, resemnat, reperele, alegeri invariabile între bine și rău, între ceea ce i s-ar potrivi și ceea ce se cuvine, altfel spus, între individ și lume, privilegiind constant conveniența și trădându-și cu seninătate și naturalețe propria-i existență, încărcând-o iremediabil cu renunțări, amânări și regrete…

Și, totuși, prins în horă, suspendat între menire și datorie, omul își desăvârșește destinul hărăzit pe ogorul continuității, binele ia fața răului, Abel răpunându-l pe Cain (!) doar susținut puternic de fortărețele-i lăuntrice, icoane magice ale dăinuirii, plăsmuite-n timp, neobosit și răbdător, cu sau fără noroc, fiecare după dorința, perseverența, felu-i de-a fi, trăirile și așteptările sale.

Fără icoane, Cain jubilează…

Icoana sufletului meu, acea piatră rece, simplă, aparent insensibilă la atingere, din cimitirului satului, spre care, paradoxal, o dată cu trecerea timpului, pașii mă poartă tot mai rar –poate pentru că, în timp, am învățat să trăiesc fără ei și că fiecare „vizită” doare din ce în ce mai tare decât precedenta – in căutarea mângâierii nepereche a mâinilor măicuței mele și a blândei dojeni a tatălui meu, chiar mascată in una din înjurăturile sale, pentru a-mi reface puterile și dorința necesare ieșirii din impas, depășirii obstacolelor și mersului mai departe…

Icoana conștiinței mele, acele împliniri și dezamăgiri trăite, singur sau împreună cu alții, căutând mereu justa măsură, nici să nu mă fi infatuat, nici să mă fi demolat – uneori reușind, alteori nu – emoții, plăceri și suferințe lăsate în urmă și „activate”, de la sine sau impulsionate, în preajma altora asemănătore, ca un veritabil îndreptar al conduitei, atitudinii și abordării.

Icoana inimii mele, copiii mei, cei ce mi-au deturnat deopotrivă plăcut și ipocrit viața, existența lor aservindu-și-o p-a mea, ce-i drept, înfrumusețându-mi-o și dându-i adevăratul sens, izvor al uitării de sine, al datoriei și-al continuității.

Icoana întregului meu, nevastă-mea, mereu robotitoare primprejuru-ne, precum odinioară mama, reușind, numai ea știind cum, să fie intendent, mamă și nevastă (neapărat iubitoare, înțelegătoare, împăciuitoare și răbdătoare…).

Icoana icoanelor mele, EU însumi, cu bunele și relele mele, balansând inegal, asumat și, nu de puține ori, greu de suportat de către ceilalți, întru menținerea necesarului echilibru, doritor de trai lung și îmbelșugat, cu efort minim și confort maxim… Cum s-ar spune, vorbească alții…(Vasile Voicu)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



STIRI LIVE