Folosul învățăturilor Sfinților Părinți în viața noastră. Despre patimi și virtuți.

Sfinții Părinți numiți și ,,Părinți ai Bisericii” sau ,,Părinți bisericești” sunt acele persoane care au trăit în primele opt veacuri creștine îndeplinind anumite condiții: sfințenia vieții și străduința permanentă pentru păstrarea adevăratei învățături de credință ortodoxă.

Sfânta Scriptură alături de scrierile duhovnicești ale Sfinților Părinți reprezintă coborâri neîncetate al lui Dumnezeu la oameni spre a-i călăuzi și ajuta să urce din nou la frumusețea cea dintâi, la asemănarea cu Dumnezeu, la sfințenie și desăvârșire.

Părinții bisericești au împlinit Evanghelia în diverse forme de viețuire duhovnicească, depășind cu mult efort și în mod pilduitor slăbiciunile și patimile firii. Au transpus ei mai întâi în viață sfaturile lor prin despătimire, iluminare, îndumnezeire și așa au vorbit și scris despre necontenitul război duhovnicesc, ca unii care au știut să treacă prin el învingători.

Au fost neobosiți luptători pentru apărarea dreptei credințe, propovăduind adevărul așa cum l-au primit de la Sfinții apostoli și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Acești oameni cu minți agere și pătrunzătoare au așezat în scrierile lor învățături de credință, norme de conduită, canoane, dar au tratat și probleme morale referitoare la viața creștină în general. O importantă moștenire de la Sfinții Părinți este bogăția liturgică (cele trei Sfinte Liturghii ale Bisericii) cu toate rugăciunile și rânduielile slujbelor.

O parte din frumusețea trăirii și gândirii Părinților bisericești a fost așezată în ,, Filocalii” care tradus din grecește înseamnă iubirea de frumos și bine. În scrierile lor preocuparea esențială a fost ridicarea creștinilor pe calea desăvârșirii, învățând credincioșii cum să pună piciorul pe prima treaptă a despătimirii, înaintând spre a doua treaptă a iluminării și năzuind să urce și pe a treia treaptă a îndumnezeirii. Prin acest lucru Sfinții Părinți au știu să îmbine Ortodoxia, adică învățătura cea dreaptă , cu ortopraxia, adică trăirea cea adevărată a credinței.

Grija principală a Sfinților Părinți a fost aceea de a ne învăța prin viața și scrierile lor două lucruri de bază: curățirea de păcate și patimi și împodobirea vieții cu florile virtuților. Sf. Vasile Cel Mare zice:,,este cu neputință să lucrezi binele, dacă mai întâi nu te-ai îndepărtat și nu ai fugit de rău, așa precum este imposibil să primești însănătoșirea, dacă nu ai scăpat mai întâi de boală, sau după cum nu se poate socoti cineva locuind în căldură dacă nu a încetat a mai sta în frig” Harul lui Dumnezeu nu lucrează și nu rodește acolo unde sunt păcate și patimi. Sfinții Părinți Bisericești înțeleg prin patimă păcatul care prin deasa săvârșire prinde rădăcini în firea noastră devenind a doua natură a omului. Cuvântul patimă provine din limba greacă ceea ce înseamnă a suferi, a îndura, ,,patima este un sentiment puternic, violent, care întunecă rațiunea, este o iubire excesivă pentru ceva, o pornire nestăpânită pentru satisfacere unei dorințe, este o suferință fizică , un chin” Sf. Maxim Mărturisitorul spune despre patimă ,, că este o mișcare a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire nerațională, fie spre vreo ură fără judecată a vreunui lucru, sau din pricina vreunui lucru din cele supuse simțurilor.

De pildă este o mișcare spre iubire nerațională a mâncărurilor, sau a femeii sau a avuției, sau slavei trecătoare, sau a altui lucru din cele supuse simțurilor sau din pricina acestora. Sau e o mișcare spre ură fără judecată a ceva din cele spuse mai înainte sau din pricina acestora” Sf. Ioan Casian ilustrează: ,,dacă patima se revarsă în partea rațională dă naștere la slava deșartă, invidie, orgoliu, înfumurare, erezie; dacă inundă partea irascibilă produce violență nerăbdare, tristețe, frică, mândrie, cruzime; dacă atacă partea concupiscibilă, atunci dă naștere la lăcomia pântecelui, deformare, avariție, la poftele cele pământești”.

Sf. Ioan vorbește despre opt patimi sau păcate capitale: îmbuibarea pântecelui, desfrânarea, iubirea de argint sau avariția, mânia, întristarea, trândăvia, slava deșartă și mândria. Oricâtă deosebire pare a fi între aceste patimi ele sunt înrudite, practicarea uneia este începutul următoarei. Lupta de înlăturare a răului nu poate fi dusă la voia întâmplării întrucât ,,cine nu se luptă după lege nu se încununează”.

Pentru lupta împotriva patimilor trebuie puse în practică virtuțile. Cuvântul virtute vine din latinescul ,,virtus” care înseamnă ,,putere, forță fizică” iar în sens creștin năzuință continuă a credinciosului ajutat de harul lui Dumnezeu la împlinirea faptelor bune. Deci vindecarea patimilor este conlucrarea între om și Dumnezeu, între puterile omului și harul lui Dumnezeu. Sf. Macarie Egipteanul ne spune că datoria omului ,, este să se opună, să lupte și să se bată cu păcatul, însă singurul care îl poate dezrădăcina este Dumnezeu.

După cum nu este posibil ca ochiul să vadă fără lumină, să vorbească cineva fără limbă, să audă fără urechi, să meargă fără picioare și să lucreze fără mâini, tot așa nu este posibil să se mântuiască cineva fără Hristos, nici să intere în împărăția cerurilor. Deși omul se poate împotrivi păcatului numai puterea divină poate dezrădăcina păcatul și rele care îi urmează” Sf. Ap. Pavel vorbește despre patimi: ,,iar poftele trupului sunt cunoscute, și ele sunt: adulter, desfrânare, necurăție, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie,vrajbe, certuri, zavistie, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beții, chefuri și cele asemenea acestora”

Așa cum patimile sunt legate între ele la fel și virtuțile sunt într-o strânsă legătură. Sf. Ioan Casian spune: ,,din frica de Dumnezeu se naște pocăința cea mântuitoare, din pocăință se naște lepădarea de cele lumești, adică tendința de a te lipsi de bunurile acestui veac vătămătoare sufletului; din această lipsire se naște smerenia; din smerenie omorârea patimilor, lucrare ce duce la tăierea și uscarea tuturor patimilor; se înlesnește odrăslirea și creșterea virtuților; prin sporirea virtuților se dobândește curăția inimii și din această curăție se ajunge la desăvârșirea iubirii”

Virtuțile sunt asemănate cu o scară, așezată cu un capăt spre cele pământești și cu celălalt în ceruri. Putem să ne amintim de scara văzută în vis de patriarhul Iacov, sau despre Scara Sf. Ioan Scărarul, unde în lucrarea sa vorbește despre treizeci de trepte care urcă spre nepătimire. Sf. Ioan așează pe prima treaptă lepădarea de viața deșartă și ajunge pe ultima treaptă cu cele trei virtuți capitale: credința , nădejdea și dragostea.

Cei ce vor să urce pe scara virtuților trebuie să pășească mai întâi pe treptele cele mai de jos și să urce încet până la cele mai înalte. Primele virtuți constau în îndreptarea moravurilor și curățirea de patimi fiind partea practică apoi intrând în contemplarea lucrurilor dumnezeiești. Sf. Vasile Cel Mare aseamănă fazele îmbunătățirii duhovnicești cu fazele vieții omului: copilăria tinerețea și bătrânețea. Primele două reprezentând faza practică sau activă iar bătrânețea faza îmbunătățirii duhovnicești. Tot Sf. Vasile spune că nu este desăvârșit cel care începe bine ci cel ce sfârșește bine.

Chiar dacă aceste învățături au fost scrise în primele opt veacuri creștine, nu trebuie înțelese ca aparținând unor vremuri trecute, ci înseamnă a lua din ele ,,duhul dintotdeauna al Ortodoxiei și a-l păstra cu sfințenie, ca îndreptar al credinței și al vieții”. Învățăturile sunt potrivite pentru creștini în funcție de stare în care se află.

Unele învățături sunt bune îndeosebi pustnicilor, altele se aplică monahilor care trăiesc o viață comună, iar alte învățături sunt de folos laicilor; ,, de îndată ce cineva a dobândit un oarecare echilibru în viața duhovnicească printr-o practicare efectivă a poruncilor dumnezeiești în cadrul rânduielilor din Biserica Ortodoxă, printr-o lectură rodnică mai accesibilă ale Sfinților Părinți, și prin călăuzirea duhovnicească a părinților în viață – abia după aceea poate dobândi mult folos duhovnicesc din toate scrierile Sfinților Părinți, prin aplicarea lor la propria condiție de viață”.

Sfântul Paisie de la Neamț, cel care a tradus mult din limba greacă în limba slavonă scrierile Părinților bisericești îi spunea starețului Atanasie: ,,să nu zici, Părinte Atanasie, că ajunge una sau două cărți pentru mântuirea sufletului. Doar nici albina nu adună miere dintr-o floare ci din multe. Așa este și cel ce citește cărțile Sfinților Părinți. Una îl învață dreapta credință, alta îi vorbește de tăcere și rugăciune, alta îi spune de ascultare, de smerenie și răbdare, iar alta îl îndeamnă către iubirea de Dumnezeu și de aproapele.

Așadar, din multe cărți patristice învață omul să trăiască după Evanghelie”. Nu este însă suficientă lectura și citirea textelor Sfinților Părinți, ci trebuie să ne însușim duhul Părinților, adică adevărul și lumina harului cu care ei s-au înveșmântat pentru a împlini poruncile lui Dumnezeu. Bătrânul Ioil spunea: ,,Sfinții Părinți se rugau mult, privegheau mult, posteau mult, iubeau sărăcia și simplitatea, urau duhul lumii, combăteau greșelile, respingeau comoditățile vieții, fugeau de demnități, de glorie, de onoruri și iubeau mucenicia. Facem noi acest lucru? Noi avem in mâini cărțile Părinților, dar viața noastră este o negare a vieții lor. Scrierile Părinților sunt viață și nu literatură”.

Pr. Măimăscu Adrian,
Parohia Păunești II

Scrie un comentariu

STIRI LIVE