Ana VRÂNCEANU: ”Pustiul nostru şi înţelepţii însinguraţi”

Omul modern multitasking, cu toate target-urile, raportările, proiectele, deadline-urile, în fine, cu toate neologismele împovărătoare ale vieţii lui înglobate în mult uzitatul cuvânt stres, trăieşte într-o lume desacralizată şi goală ca un deşert ori ca un pustiu în care se trezeşte că se află, doar întrebându-se din când în când cum a ajuns el acolo şi unde este marginea acestui pustiu.

Luna ianuarie trece drept o perioadă post-sărbători, cu tot ce poate aduce acest caracter al ei: oboseală, saţietate, răceli, muncă în plus pentru a termina lucrurile cu care am intrat în noul an etc.

Şi totuşi, aşteptarea lunii ianuarie cuprinde în ea un tremur de nerăbdare a inimii, de dorul frumuseţii sinaxarului acestei luni.

Parcă s-ar fi vorbit toţi părinţii pustiei şi şi-ar fi dat întâlnire în această lună, spre întărirea a tot creştinul, spre spulberarea oricărei tentaţii de oboseală post “magia” Sărbătorilor de iarnă.
Deşertul astfel resimţit de omul modern, pustiul care îi muşcă adesea inima, poate aduce mult cu deşertul şi pustiul în care îsi purtau crucea înţelepţii sinaxarului acestei luni.

În loc de dunele înşelătoare şi interminabile de nisip din deşertul în care ei trăiau, putem vedea… poverile noastre cotidiene, în loc de animalele sălbatice care le dădeau târcoale… stările chinuitoare de mânie, epuizare extremă, deznădejde ale oamenilor de azi, în loc de singurătatea fiecărei zile în mijlocul unui pustiu… noi avem o mare de oameni pe care nu îi cunoaştem şi cu care, oricum nu ajungem să fim în comuniune, chiar dacă apucăm să îi cunoaştem.

Aşa că putem spune că, în afară de cărucioarele de cumpărături, de obsesia pentru mâncare şi îmbrăcăminte de calitate, de ambiţiile personale cu care ne împovărăm pe noi şi pe copiii noştri, cu excepţia privirii îndreptate numai spre exterior de parcă am fi doar nişte cutii, nişte ambalaje frumoase, aproape niciodată întorşi spre noi înşine, spre inima noastră, cu excepţia lipsei de cunoaştere a adevărurilor esenţiale şi simple care ne croiesc în realitatea viaţa, cu excepţia tuturor acestor lucruri care ne deosebesc de înţelepţii de demult, în rest, chiar putem spune că deşertul din jurul nostru seamănă cu cel în care îsi duceau zilele şi nopţile însingurate, pline de primejdii, de lipsuri, de uscăciune, părinţii care se retrăgeau în sălbăticia pustiei.

De aceea, pentru a străbate deşertul nostru, ne putem sprijini pe sfinţenia înţelepciunii lor. Trebuie doar să îi vedem în calendar, să ne aplecăm asupra cuvintelor spuse de ei, să ne răcorim sufletele cu câte o gură de apă limpede din izvorul înţelepciunii lor dumnezeieşti: Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Macarie cel Mare, minunatii sfinţi Efrem Sirul şi Isaac Sirul, cei trei părinţi sfinţiţi aleşi Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, fratele acestuia din urmă, Sfântul Grigorie episcopul Nyssei, Sfântul Clement ori chiar mult mai aproape de noi în timp, dar dintr-o adâncă şi foarte nordică pustie, Sfântul Antipa de la Calapodeşti.

De la fiecare dintre aceştia aflăm cum putem trăi în furtuna de nisip a cotidianului nostru.
De exemplu iată ce transmite Sfântul Macarie cel Mare (19 ianuarie) intelectualului de azi “…omul cultivat fără sfinţenie produce tulburare şi numai prin gândirea sa. Dacă însă cultura sănătoasă şi viaţa sfântă s-ar întâlni într-unul singur, aceasta ar fi o podoabă a întregii filosofii” iar Sfântul Maxim Mărturisitorul (21 ianuarie) spunea că “cea mai mare boală a sufletului… este să nu cunoască pe Dumnezeu”.

Cultura temeinică şi adevărată era foarte preţuită de primii creştini. Astfel, Sfântul Grigorie de Nazianz (27 ianuarie) considera profund jignitoare interdicţia instituită de împăratul Iulian pentru creştini de a nu preda cultura înaltă, iar Sfântul Clement (23 ianuarie) afirma cu tărie că studiul este o adevărată hrană, iar creştinul trebuie să fie un “adevărat gnostic”.

Acest dor de cultură şi de studiu ar putea fi şi pentru noi, creştinii de astăzi, o hrană cu care să străbatem mai întremaţi puţin, spaţiul desacralizat din jurul nostru.

Şi am mai putea face ceva, pornind de la aceste cuvinte, să înţelegem importanţa dimensiunii culturale a educaţiei. Nu poţi transmite valori fără să provoci spiritul. Iar singurele provocări autentice ale spiritului sunt cele culturale, viaţa duhovnicească fiind mult mai mult decât atât.

Or, omul modern al pustiului lăuntric de azi aproape că nu mai construieşte provocări spiritual autentice pentru cei pe care se presupune că trebuie să îi educe. Sau, dacă le construieşte, o face aproape numai în mediul strict intelectual. Această limitare nu exista în trecut. Înaintaşii noştri transmiteau generaţiei următoare, o dată cu întreg setul de valori deţinute şi pasiunea creaţiei folclorice, adică pasiunea vie a unei culturii mişcătoare de inimă. Aceasta era o dimensiune esenţială a educaţiei primite. Simion Mehedinţi vedea în această dimensiune însuşi sufletul poporului: “Un pedagog care muşuroieşte prin cărţi fără intuiţia vie a sufletului poporului e ca şi cum şi-ar îmbrăca elevii în aceeaşi haină indiferent dacă e frig sau cald”.

Dar lipsa unei suficiente cultivări a spiritului se reflectă astăzi şi în minima conştiinţă dogmatică atât de greu de aflat la noi cei ce hălăduim prin veacul acesta. Ne mirăm de ce avem atât de puţină credinţă, de ce deznădăjduim atât de uşor , de ce nu construim soluţii viabile care să reziste peste veacuri, de ce aproape singura noastră atitudine este critica oricărui lucru care se face de către altcineva, concomitent cu proclamarea neputinţelor care ne împiedică să facem noi ceva?

Toate acestea sunt cele mai clare semne ale unei slabe credinţe care are drept cauză necunoaşterea pentru că, spune Sfântul Marcu Ascetul, “Cel ce nu cunoaşte adevărat, nu poate nici crede cu adevărat. Căci cunoaşterea premerge credinţei”.

Însă pentru o astfel de împărtăşire a cunoaşterii, a educaţiei este nevoie ca cel care împărtăşeşte să fie el însuşi limepezit, după cuvântul Sfântului Isaac Sirul (28 ianuarie) “aceluia ce se cunoaşte pe sine, i s-a dat cunoştinţa tuturor”, dar şi să aibă dragoste, după cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul “toată nevoinţa care nu are iubire, e străină de Dumnezeu”.

O mai avem? Când am pierdut-o? Cum o recunoaştem? Sfântul Antonie cel Mare ne şopteşte că ea este însăşi “începutul mânturii şi al împărăţiei cerurilor” iar Sfântul Isaac Sirul ne ajută cu sfatul lui tainic, mai vechi decât lumea însăşi, aşezat chiar la temelia fiinţei noastre “cheia inimii spre darurile dumnezeieşti s-a dat iubirii faţă de aproapele”.

Şi totuşi nu dragostea este cea mai mare lipsă din pustiul omului modern. Pentru că, în durerile lui copleşitoare, uneori iubirea este singura care îi mai rămâne, chiar şi iubirea de Dumnezeu în fărâma noastră de cunoştere pe care doar Biserica strămoşească ne-a mai transmis-o în ultimul veac. Cea mai mare lipsă din deşertul nostru contemporan este libertatea, adevărata libertate.

Spune Sfântul Antonie cel Mare către omul modern, sclav al muncii în spiritul căreia a fost educat de mic: “Bun lucru este să nu-şi vândă omul voia lui cea liberă, gândindu-se la câştigul de bani, chiar de i s-ar da foarte mulţi. Căci ca visul sunt cele lumeşti; iar nălucirile bogăţiei sunt neînsemnate şi de scurtă vreme“.

Cunoaşterea adâncă ce este mult mai mult decât raţiunea, cultura adevărată, cultura în Duh care este parte integrantă din educaţie, dragostea care tuturor, toate se face, făcându-le pe toate posibile şi libertatea ca cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut omului, atât de mare şi de neînţeles încât greu ajunge să o cunoască în adevăr, toate acestea au fost trăite de Sfinţii Părinţi prăznuiţi în luna ianuarie. Iar noi, pustiiţi de zilele noastre grele, trebuie doar să ne aşezăm cuminţi în noi şi să-i ascultăm… (Ana Vrânceanu)

Scrie un comentariu

STIRI LIVE