Ana Vrânceanu: „Drepturile părinţilor în problema educaţiei sexuale a copiilor”

copil pe drum FB

În mult discutata si spinoasa ecuaţie a educaţiei sexuale în şcoli, există o necunoscută: părinţii. Spun acest lucru pentru că din cadrul public al dezbaterii acestei probleme lipsesc cu desăvârşire părinţii. Aceasta nu pentru ca ei nu ar fi interesaţi de problema in discuţie ci pentru că dezbaterea acestui subiect nu a fost niciodată cu adevărat publică, fiind aproape exclusiv teatrul unor deziderate promovate de ONG-uri, în sensul că toată dezbaterea publică s-a purtat între aceste entităţi.

Sub un prim aspect al acestei analize, avem de a face cu clarificarea acestui lucru si anume dacă părinţii sunt sau nu cu adevărat interesaţi de subiect. Dintr-o perspectivă abruptă, societatea românească cunoaşte două tipuri de părinţi: cei care consideră că educaţia şi formarea copiilor este în căderea exclusivă a şcolii şi cea de-a doua categorie reprezentată de parinţii care se văd pe ei inşişi răspunzători pentru formarea copiilor cel puţin într-o măsură egală cu a şcolii.

Cum însă, potrivit articolului 487 din Codul civil părinţii au îndatorirea de a se îngriji de dezvoltarea psihică, intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor potrivit propriilor lor convingeri, dar şi potrivit însuşirilor şi nevoilor copiilor, vom porni de la premiza că în România părinţii sunt interesaţi de acest subiect.

Aceasta fiind premisa de la care pornim, analiza problemei, care desigur poate fi facută din mai multe perspective, se va limita la paradigma ei juridică cu scopul de a raspunde întrebării fundamentale: care sunt drepturile părinţilor în cadrul acestei probleme?

Desigur că o analiză rezonabilă nu poate să nu observe o lacună în modul de desfăsurare a acestui subiect în spaţiul public. Lacuna este neindicarea oficiala la acest moment a programei disciplinei de educaţie sexuală a copiilor având vârste între 7 şi 18 ani. Nu surprinde această lacună pe nimeni atât timp cât dezbaterea nu fost publică cu adevărat niciodată.

Pentru complinirea acestei lacune nu ne ramane deocamdată decât să cercetăm programele şcolare ale acestei discipline în alte state. La o minimă căutare în acest sens aflăm că în programa şcolară pentru copii de 5-11 ani din Marea Britanie, în cadrul orei de educaţie sexuală, li se prezintă copiilor grafice explicite despre organele lor sexuale şi despre ceea ce înseamnă actul sexual, iar în Germania au existat manifestaţii de stradă ale părinţilor împotriva manualului folosit la nivelul grădiniţă pentru imaginile şi explicaţiile folosite referitor la actul sexual.

Oricum ar fi, programa acestei discipline care se doreşte a fi introdusă trebuie să respecte Standardele pentru aceasta disciplină, emise de OMS in 2010 în documentul Standards for Sexuality Education in Europe din care aflăm că educaţia sexuală ar trebui să înceapă chiar înainte de 4 ani având în vedere că minorul este o fiinţă sexuală iar pentru vârsta de 4 – 6 ani programa disciplinei educaţie sexuală poate conţine informaţii despre plăcerea atingerii corpului ori despre relaţiile dintre persoane de acelaşi sex (pag. 40 – 41 din documentul menţionat).

Este fără putinţă de tăgadă că aceste informaţii expuse copiilor reprezintă o intervenţie în viaţa lor intimă pentru că tocmai acesta este scopul declarat al disciplinei in discuţie şi anume formarea, educarea vieţii intime a copiilor. Este deci cu atât mai important ca în cadrul unei astfel de probleme indisolubil legată de viaţa intimă a copiilor şi oricum, insuficient şi trunchiat prezentata deocamdată la noi în ţară, să fie cunoscute în detaliu drepturile pe care le au părinţii raportat la această problemă.

Din chiar denumirea disciplinei rezultă că în conţinutul său intră două probleme fundamentale ce privesc viaţa copilului: educaţia şi viaţa lui intimă. În fond, fără să aprofundăm prea mult subiectul, doar ascultând dezideratele ONG-urilor care susţin cu tărie introducerea orei de educaţie sexuală în şcoli, înţelegem că scopul acesteia este acela de a-l educa pe copil în ceea ce priveşte viaţa lui intimă.

Identificăm ca atare, din punct din vedere juridic, două drepturi fundamentale: dreptul la educaţie şi dreptul la viaţă privată. Educatia sexuala este astfel atât parte componenta a procesului de formare, de educatie cât şi un domeniu intrinsec vietii private. Dată fiind aceasta dublă valenţă a procesului de educaţie sexuala, introducerea ei ca si disciplina de studiu aplicata de stat in procesul de formare a copilului trebuie raportată la drepturile părinţilor din aceste doua perspective.

Potrivit articolului 29 alin. 6 din Constituţia României părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri educaţia copiilor minori a căror raspundere le revine. În mod similar acest drept este garantat şi de articolul 14 alin. 3 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (,,dreptul părinţilor de a asigura educarea şi instruirea copiilor lor potrivit propriilor convingeri religioase, filosofice şi pedagogice”), de art. 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului (,,dreptul părinţilor de a asigura această educaţie conform convingerilor lor religioase şi filosofice„) precum şi de articolul 5 din Declaratia privind eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi de incriminare sau de credinţă potrivit cu care ,,părinţii sau, dupa caz, tutorii legali ai copilului au dreptul să organizeze viaţa de familie în conformitate cu religia sau convingerea lor, precum şi pornind de la educaţia morală de care ei cred că copilul ar trebui să se bucure”, stipulându-se expres în continuarea aceluiaşi articol că nu poate fi constrâns un copil să primească convingeri împotriva voinţei părinţilor săi sau ai tutorilor legali.

Desigur că garantarea acestui drept al părinţilor este subsumat libertăţii de conştiinţă garantate ea însăşi de Constituţia României, atâta timp cât se manifestă în spirit de toleranţă şi de respect reciproc cu precizarea expresă că nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie contrară convingerilor sale.

Cea de a doua componentă a subiectului în discuţie este viaţa intimă, norma constituţională prevăzând în art. 26 alin. 1 ca autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.

În cadrul paradigmei juridice de analiză a subiectului educaţie sexuală, veriga de legatură este stabilirea raportului dintre viaţa intimă şi conştiinţa individului.

Este evident că ceea ce se petrece cu trupul unei persoane este indisolubil legat de planul său afectiv şi intelectual. Cu alte cuvinte, persoana nu este numai corp sau numai minte ori numai suflet ci este un tot unitar şi de aceea viaţa intimă care ţine la o primă vedere mai mult de planul fizic al individului, are consecinţe profunde în planul vieţii sale afective şi intelectuale. Se demonstrează astfel legătura între viaţa intimă a persoanei şi conştiinţa sa.

Ne interesează ce intră în sfera libertăţii de conştiinţă a părinţilor raportat la acest subiect legat de viaţa intimă a copiilor lor.

Numim la modul cel mai simplu conştiinţă, capacitatea omului de a discerne între bine şi rău si libertate de conştiinţă acea libertate a individului de a nu fi constrâns să facă un lucru despre care conştiinţa sa îi spune că este rău. Tocmai din perspectiva acestei definiţii, a apărut nevoia de a garanta dreptul părinţilor de a-şi creşte copiii potrivit libertăţii lor de conştiinţă.

Cum educaţia sexuală este un aspect foarte intim al formării unui copil si cum fiecare copil este unic, rezultă că atât responsabilitatea acestei formări a copilului cât şi dreptul de a face această educaţie potrivit proprilor convingeri, sunt absolut personale la fel cum personală şi unică este relaţia dintre fiecare părinte si copilul său.

Intorcându-ne la programa şcolară a acestui curs in Marea Britanie de exemplu ori la proiectul naţional de la noi ,,sexul vs. barza”, se observă ca foarte multe din subiectele prezentate copiilor intră in contradicţie cu convingerile creştine. Se remarcă astfel in oglindă două abordări complet opuse: pe de o parte concepţia creştină a castităţii până la căsătorie, dorită de fiecare părinte creştin pentru copilul său din motive complexe psihologice si biologice care exced analizei juridice de faţă iar pe de alta parte teme de genul : ,,sexul prelungeste viaţa„ , ,,părinţii de astăzi sunt mai puţin pregătiţi decât tinerii de astăzi in ceea ce priveşte discuţiile deschise despre sex„, relaţiile sexuale protejate, metode de contracepţie, relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex etc.

În această antiteză primează garantarea dreptului părinţilor creştini de a-şi educa copiii potrivit concepţiei lor de viaţă. Părinţii au dreptul şi pot considera că le revine responsabilitatea de a transmite copiilor toate valorile creştine care fundamenteaza o viaţă intimă, iar interventia exterioara sub forma unui set de cunoştinţe care formează copilul într-un alt sens decât cel al convingerilor părinţilor, reprezintă o ingerinţă in acest drept fundamental al părinţilor.

De aceea, nu poate fi acceptata juridic situaţia de blamare a unui părinte creştin pentru că – potrivit libertăţii sale de conştiinţă – îl învaţă pe copilul său ce este abstinenţa până la căsătorie ori de calificare a lui ca fiind fundamentalist religios pentru acest lucru, cu atât mai mult cu cât Raportul anual emis in 5 iunie 2015 sub numărul 64 (RR3); 1-137 de catre Center for Desease Control (Centrul pentru Controlul bolilor) – organism guvernamental al SUA – a statuat ca abstinenţa sexuală este cea mai potrivită formă de educaţie sexuală iar în aceeaşi ţară, suma anuală de 50 milioane de dolari alocată educaţiei pentru abstinenţă, anul acesta a fost majorată la 75 milioane de dolari.

Mai mult, din perspectiva scopului declarat al acestei discipline, respectiv de reducere a natalităţii in rândurile adolescentelor, observând statistica prezentata în acest sens pentru spaţiul european, se remarcă faptul ca Marea Britanie se situează pe locul 4 deşi adolescentele din această ţară beneficiază de educaţie sexuală iar Italia se află pe ultimele locuri în ciuda lipsei disciplinei obligatorii educaţie sexuală.

În aceste condiţii, terminologia folosită de ONG-urile si partea din clasa politică care le susţin, de blamare a unui părinte creştin care crede – la fel ca organismul guvernamental SUA citat anterior – că abstinenţa până la căsătorie este cea mai potrivită formă de educaţie a copilului său, reprezintă o terminologie discriminatorie.

Situaţia nu e nouă. Încă din anul 2012 Parlamentul britanic, după o anchetă de şase luni, a emis un Raport intitulat Clearing the Ground prin care a atras atenţia asupra discriminării creştinilor pentru convingerile lor, iar anul acesta pe 29 ianuarie, Adunarea Parlamentului Consiliului Europei a votat Rezoluţia “Combaterea intoleranţei si discriminării creştinilor în Europa” prin care erau denunţate restricţiile abuzive impuse libertăţii de conştiinţă si exprimare a creştinilor, cu citarea a numeroase cazuri si mărturii în acest sens, concluzia APCE fiind certă că în Europa a crescut în mod ingrijorător discriminarea împotriva creştinilor.

Aceeaşi concluzie a fost trasă şi în 19 mai la Viena în cadrul Conferinţei OSCE (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare in Europa) privind Intoleranţa şi Discriminarea împotriva Creştinilor.

De aceea, rămânând exclusiv în analiza neutră, juridică a subiectului introducerii educaţiei sexuale în şcoli şi văzând criteriile de definire ale unei discriminări, concluzionăm ca fiind ușor pasibilă de a fi calificată drept discriminatorie numirea unui părinte creştin-ortodox drept ,,domnul abstinenţă” ori a unei asociaţii laice de părinţi ca fiind fundamentalist religioasă pentru că propune abstinenţa până la căsătorie – la fel ca organismul guvernamental mai sus citat – drept o formă potrivită de educaţie sexuală a copiilor lor.

S-au scris sute de pagini în drept despre subiectul fascinant al libertăţii de conştiinţă însă în esenţă ea rămâne tribunalul lui Dumnezeu din om. Desigur că întodeauna se vor găsi persoane care nu înţeleg să facă recurs la acest tribunal. (Ana Vrânceanu)

Scrie un comentariu

STIRI LIVE