Ana VRÂNCEANU: ”De ce a fost nevoie de rana din Parohia Sf. Andrei Focşani?”

Vindecarea oricărei răni presupune şi un examen de conştiinţă. Cum a fost posibil? De ce nu am văzut desluşit de la început adevărul? Ce ne uneşte sau ce ne ţine legaţi în încercări?

Este un examen de conştiinţă realizat spontan, aproape fără voia noastră, ale cărui valenţe vindecătoare sunt date în primul rând de adevărul răspunsurilor pe care le primim din adâncul inimii noastre.

Scriam undeva însă că, nici cuvintele şi nici gândurile nu pot contura adâncimea inimii omului. Rămâne în ea o zonă pe care numai Dumnezeu o cunoaşte şi numai părintele duhovnic o desluşeşte.

De aceea probabil, în afara inimii lor trăind de cele mai multe ori, oamenii se poartă ca şi cum ar trăi în “ghicitură”, ca şi cum viaţa lor s-a nimerit, pur şi simplu, într-un fel ori altul, la un moment dat.

Cam aşa a părut că am trăit şi noi, creştinii din oraşul nostru mic, toată povestea dureroasă – din mila lui Dumnezeu acum încheiată – de la Sfântul Andrei.

enoriasi biserica sfantul andrei focsani

Mai întâi nu ştiam nimic. Nicio fărâmă din adevărul acelor oameni care au făcut povestea. Apoi am cunoscut ceea ce ei voiau să se ştie. A venit însă un moment răvăşitor când am aflat un adevăr trist despre cum se raportau ei la inima Bisericii noastre. Şi totuşi, paradoxal, exact acelaşi a fost şi momentul în care a început vindecarea. Pentru că aflasem adevărul. Şi oricât de dureros era el, începea să ne vindece.

De ignoranţa noastră, ne vindeca adevărul trist al întâmplării de la Sfântul Andrei, de indiferenţa cu care ne raportam la ideea de comunitate în comuniune, de miturile false pe care ni le creasem despre făpturi din lut, de uşurinţa cu care credeam că ştim ce e smerenia, părându-ni-se că o recunoaştem ca o haină îmbrăcată pe deasupra, de mândria cu care habar nu aveam ce înseamnă ascultarea, odihnitoarea ascultare faţă de ierarhul rânduit de Dumnezeu şi faţă de învăţăturile drepte ale Bisericii noastre.

Şi totuşi câţiva dintre noi, oricât de puţini, dar există, s-au rupt de Adevăr. Şi, mă întreb: dacă fiecare spaţiu în care trăim poate fi o lume întreagă, iar fiecare timp, de ieri sau de azi, poate atinge veşnicia în funcţie de felul cum noi trăim acel timp, atunci,… de unde această dureroasă rupere de adevăr? În care zonă a adâncului inimii se găseşte cauza?

În general, aceasta este răscrucea de gânduri de la care pornesc atunci când încerc să înţeleg inutila dezbinare a oamenilor din jurul meu ori indiferenţa care poate târî în praf toate lucrurile importante.
Însă din tristeţea acestei răscruci, se vede în zare, singură, dar înălţător de frumoasă, unica tămăduire autentică a noastră, a celor mulţi lămuriţi după ceea ce s-a întâmplat în Parohia Sfântul Andrei din Focşani: comuniunea.

IPS CiprianUn cuvânt pe care, desigur îl ştiam şi înainte, însă nu conştientizasem cât de adâncă este rana lipsei ei pentru aceia care cred – pustiitor de trist – că Biserica poate fi aşa… ca o asociaţie, ruptă de ierarhul ei.

Noi însă, cei care nu am ştiut până la această dureroasă întâmplare, cât de adevărate şi importante sunt cuvintele Sfântului Ignatie Teoforul care ne îndeamnă „să privim pe episcop ca pe Domnul Însuşi şi să fugim de cei ce poartă numele cu viclenie” şi care ne atrage atenţia că „cine lucrează fără episcop, împlineşte lucrarea diavolului”, noi trebuie să ne învăţăm drept copiii ce este comuniunea: Biserica vie în care fiecare dintre noi ne întâlnim, ne sprijinim unii pe alţii, ne purtăm cu drag sarcinile unii altora, ne împărtăşim din acelaşi Trup tainic, devenind – numai în dragoste şi ascultare – purtători ai marelui întreg, Hristos.

“Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu” poartă Iubirea care ea, prima, se dăruieşte, nu aşteaptă să fie urmarea, răspunsul dragostei primite.

Biserica aceasta este: inima, dragostea, sufletul unei comunităţi. Şi, da, este adevărat, comunităţile de azi tânjesc să îşi amintească unde e inima lor. Însă… învălmăşite, uituce de marele Adevăr care coboară mereu până la ele în fiecare Sfântă Liturghie, pot păţi întâmplări dureroase, cu oameni înstrăinaţi de Biserică pentru care însingurarea ruperii ia locul dăruirii minunate din comuniune şi pentru care firescul inimii omului nu mai este dragostea, jertfa, ascultarea, încrederea, bucuria de a face lucruri împreună.

enoriasi biserica patriarhie

Inima unei comunităţi fiind, Biserica nu este organizaţie, asociaţie, adunare de oameni ci este Trupul lui Hristos, iar părintele din Biserică săvârşeşte Sfânta Liturghie tocmai pentru a ne face pe toţi, fiecare persoană de sine stătătoare şi unică, să fim un singur trup, Biserica unită în jurul ierarhului ei. Numai ea este aceea care poate uni, aduce în comuniune, tămădui rănile dezbinării, aceea care, în dragoste ascultătoare, credinţă, rugăciune şi nădejde, alcătuieşte un trup tainic ce cuprinde în el pe fiecare creştin, viu sau trecut la Domnul.

Eu cred că de aceea a îngăduit Dumnezeu dureroasa întâmplare din Parohia Sfântul Andrei. Ca să înţelegem toate acestea. Ca să le vedem lămurit şi să ne învăţăm copiii drept că Biserica este adevărata comuniune ce poate reda – dacă rămânem cu toată fiinţa noastră în ea – puterea revenirii în fire a oricărei comunităţi. (Ana VRÂNCEANU)

Scrie un comentariu

STIRI LIVE